Liliac alb iarna.
Ca și cum floristul
Ar fi avant la lettre
Și ar spune
„Terminați cu prostiile!
O să treacă…”
De parcă, firav așa cum e,
El, liliacul alb ca neaua,
Ar putea fi stavilă gerului.

E ca atunci când nu-ți vine să crezi
Că un alt om
Mai firav ca tine,
Mai puțin înzestrat ca tine,
Ar putea să fie norocul tău
Într-o zi sau mai mai multe
Când îți susține pe umărul său,
Capul tău obosit de atâta greu.
Și asta în timp ce tu
Nu poți stăvili nici lacrimi,
Nici frici,
Nici deznădejde.

Uneori, cei mici și firavi
Și uneori frumoși precum liliacul alb
Ne sunt umărul pe care, obosiți,
Ne tragem un pic sufletul.
Ni-l ostoim, ni-l bandajăm
În floarea lui albă
Și, cine știe, pe când ne vom fi vindecat,
Într-o zi din iarna sufletului altui om
Vom fi noi liliacul alb cel atât de vindecător.
Pentru simplul motiv că
Umărul ne-a fost atât de puternic
Încât a putut să susțină
Un alt suflet care a adăstat
Și și-a luat puterea de acolo.