Stau să bată clopotele lumii,
Oamenii s-au strâns gramadă
Și nu știu dacă să cânte prohodul.
Nu știu dacă războiul
Și-a dat obștescul sfârșit.
Dacă s-a stins în timp ce
Ultimii copii au murit în brațele mamelor lor,
Pe mesele chirurgilor lor
Sau în paturile improvizate ale unui spital de război.
Un război al nimănui căruia mulți i-au uitat sensul
Iar copiii, oricum, nu l-au aflat
N-au apucat să înțeleagă
Cum de tatăl lui, unchiul și fratele mai mare au împușcat alți copii.
Nu au apucat să înțeleagă cum de alți tați și unchi și frați mai mari
Au plecat din casele lor.
Și au venit în tara lui de copil mic
Care nu înțelege răul.
De copil care era doar însetat de sânul mamei sale,
Era avid să cunoască,
Să afle lumea,
Să afle felul în care oamenii trăiesc.
Și, fără ca toate acestea să se fi întâmplat,
Ceva ce el nu a avut când să afle că există,
A intrat în trupul lui mic
Și-a făcut ca inima lui și mai mică
Să se oprească.
Și așa a încetat să-i mai fie sete de sânul mamei sale.
Și nu a mai apucat să înțeleagă
Cum de niște tați împreună cu unchii
Și frații mai mari ai altor copii
Au venit într-o zi în țara lui
Și l-au omorât.

Clopotele lumii întregi bat de mult
Doar ca dangătul lor
Nu ajunge la urechile asurzite
De zgomotul absurd al războiului.

Din balconul meu nu se vede răsăritul. Pot doar să îl zăresc reflectat de geamul din blocul de vis-a-vis. Așa cum sper, ca la un moment dat, să văd venind de undeva vremuri mai bune.