Sunt zile în care, după ce sting lumina în cabinet și se închide ușa în urma mea, continui să mă las trăită de poveștile pe care le-am auzit peste zi. Nume de oameni care pentru mine sunt fără chip și cărora le găsesc locul în puzzle-ul omului care mi-a stat în față.
Fără să realizezi, la început personajele din poveștile pacienților, capătă și pentru tine însemnătatea pe care o au sau, de foarte multe ori, întâi te prinzi tu care este locul și contribuția în economia vieții pacientului tău. Stai (de multe ori nemișcat), asculți (întotdeauna activ și atent la amănunte doar de tine știute, la cuvinte despre care ai învățat să le auzi chiar și când se pierd printre alte zeci de cuvinte spuse repede, repede), pui cap la cap istorii vechi cu cele noi, înnozi povești vechi ca astfel să dai sens poveștii de azi.

Și, la un moment dat, omul din fața ta se luminează la față sau se supără și fuge din locul ăla în care l-ai dus cu logica ta sau tace și destul de des se întâmplă să și plângă.
Și tu continui să stai în fața lui refuzându-ți luxul de a reacționa, tu doar creezi cadrul în care acel om să se simtă în siguranță, locul în care să poată să își privească viața sau doar crâmpeie din ea cu o minimă detașare care este menită să-i lărgească câmpul conștiinței pentru ca astfel să își găsească propriile soluții, propriul drum.

Vă spuneam că plec seara de la cabinet știind că ușa aceea închisă și lăsată în urmă nu va avea efect imediat să oprească sarabanda de gânduri în care oamenii pe care cel mai probabil nu am să-i cunosc niciodată (unii pentru că au murit de mult) continuă să mă țină tot prizonieră în spațiul din mintea mea pe care scrie „cabinet de psihologie”.
Și atunci, ca să pot să mă întorc la viața mea, la Ligia, încep să zic „Tatăl nostru” și pentru legătura cu divinitatea care pentru mine este importantă dar și pentru că este un exercițiu de minfulness pe care îl recomand oricui este dispus să mă asculte.

Iar azi, la o zi după „Ziua Sănătății Mentale” vi-l spun și vouă că poate v-o fi de folos într-o zi (sau într-o seară 🙂 ) când simțiți că mintea voastră e în șapte locuri, că fugiți de la o idee la alta, că nu vă puteți concentra la nimic, că oamenii vorbesc lângă voi și vă este greu să îi urmăriți sau că iar zapați televizorul sau feisbucul fără să fii reținut nimic din toate câte le-ați văzut.

Deci, când simțiți că vă e mintea ca un bâlci cu de toate, cu zgomot mare și un carusel care se învârte și, vorba lui fi-miu, mai vine și maimuța ai mică și bate din cinel 🤭, în aceste „minunate” momente eu vă recomand să faceți următorul exercițiu.

Cum vă ziceam, eu mă folosesc de „Tatăl nostru” și pentru că este un automatism așa că, vă îndemn să vă găsiți automatismul vostru. Mă gândesc că sunt oameni pasionați de științele exacte, de exemplu, și au o formulă matematică care le place. 🙄
Începeți să spuneți și, destul de repede, veți constata că mintea a fugit într-unul dintre cele șapte locuri care, surpriză, nu are legătură cu momentul pe care îl trăiți. Și atunci, va trebui să o luați de la capăt cu Tatăl nostru (în cazul meu) sau cu formula matematică. Cel mai probabil nici de data asta nu veți putea să o duceți până la capăt pentru că mintea iar a fugit în cu totul altă poveste.
Dacă de 10, de 20 de ori sau de 100 de ori va trebui să reluați rugăciunea, apăi de 100 de ori să o faceți. Iar în momnetul în care veți putea să spuneți de la cap la coadă, conștient de fiecare cuvânt, conștient de tine concentrat doar pe un singur lucru, conștient de tine în locul și momentul în care te afli, atunci vei ști că fuga nebună a încetat și tu, haleluja!, trăiești în momentul prezent. 😀
Nu e nici simplu, nu e nici greu dar e la îndemâna oricui vrea să pornească pe un drum al schimbării.

Și, cu cât veți face mai des acest exercițiu cu atât el va deveni un „instrument” la care să apelați în orice situație în care v-ați dat seama că ați părăsit „aici și acum”, în orice moment pe care vreți să îl trăiți plenar și conștient. Iar la un moment dat, această ancorare în realitate, acestă conștientizare a ta în mediul în care te afli, va deveni felul în care își duci viața echilibrat și armonios.

Să știți că noi cei care lucrăm în acest domeniu vast și ofertant al sănătății mentale am învățat să nu ne „încărcăm” de poveștile voastre, nu ne împovărează dar ne consumă energia mai mult pentru că, pe anumite porțiuni de drum, ne înhămăm la căruța vieții omului din fața noastră. Pe care de multe ori îl desțelenim din locul în care nu îi era bine și devenim martorii plecării lui pe un alt drum. Și acum, în timp ce scriu, mă imaginez pe mine și pe mulți dintre colegii mei care știu ce efort fac aproape în fiecare zi, și am imaginea unui om plin de noroiul aruncat de roți, plin de transpirație, cu umerii lăsați de oboseală, în mijlocul unui drum care nu era al lui dar care are pe față un zâmbet larg și mai are în ochi o lumină care îi vine atât din suflet dar și din minte pentru că, de amândouă a avut nevoie ca să poată să-l ajute pe cel care tocmai a plecat de lângă el.

Și mă văd, tot metaforic, cum îmi dau jos costumul de psiholog, murdar și plin de sudoare, cum ies din povestea celuilalt, cum mai stau puțin în cabinet, mă ridic și trag ușa în urma mea și, pentru încă o seară, o iau pe jos către casă spunând „Tatăl nostru” de atâtea ori de cât e nevoie ca să pot să fiu ȘI eu în această poveste a unei zile dintr-un lung șir de zile.

Nu mă plâng, nici nu mă laud , doar vă spun că sănătate mentală înseamnă (și) oamenii care au învățat să contribuie la sănătatea mentală a poporului din care fac parte.

Să ne Dumnezeu gândul cel bun ca să putem să luăm cele mai bune decizii!