Mulți dintre noi (și nu doar o dată) intrăm în relații de parcă am intra în magazinul cu dulciuri sau în cel de jucării. Alegem să facem lucrul acesta cu gândul că sigur vom găsi, că vom primi; că acolo, în relația aia, se vor întâmpla toate câte ni le-am dorit și nu le-am avut, toate câte ni le-am imaginat. Cred că, de fapt, într-o proporție foarte mare, căutăm acele situații din care am fi putut afla, încă de când eram mici, cum e să fii iubit.

Și, pentru că încântarea de a fi început o relație cu un alt om ne face să ne simțim ca un copil care intră în magazinul de dulciuri, nici măcar nu luam în calcul dacă am adus și noi în traistă o jucărie, o bomboana, o atenție, adică, să ne fi întrebat : măi, da’ io cu ce mă duc către omul ăsta? Eu am ceva să-i dăruiesc, știu cum aș putea să îl fac să se simtă la fel de bucuros precum un copil intrat în magazinul de dulciuri?

Cred că dacă ar fi să schimbăm ceva cu adevărat profund ar fi acest lucru: să învățăm să dăruim, să învățăm să ne punem pe noi dar să îl punem și pe celălalt în această ecuație a vieții. Să învățăm să ne fim parteneri de viață unul celulilalt.

Și, credeți-mă că nu pierdem nimic pentru că ne-a zis Shakespeare atât de frumos:

„My bounty is as boundless as the sea, my love as deep; the more I give to thee, the more I have, for both are infinite.”

„Bunătatea mea este la fel de nemărginită ca marea, iubirea mea la fel de adâncă; cu cât îți dau mai mult, cu atât am mai mult, căci ambele sunt infinite.”