Traumă, anxietate, depresie, panică, criză. Îmi vine să le pun pe toate cu ghilimele. Mulți oameni folosesc aceste cuvinte în mod constant fără, cred, să fi căutat să afle adevărata lor semantica și, în același timp, fără să fie conștienți de impactul pe care îl are folosirea acestora în viața de zi cu zi.

Mi se întâmplă în terapie, dar și în viața personală, ca discuțiile să fie presărate cu aceste cuvinte și îmi dau seama că oamenii cred că ele pot impresiona interlocutorul, că atrag milă, ajutor sau măcar atenție în momentul în care sunt folosite.

De multe ori, le spun oamenilor: „Zi Doamne ferește să ai depresie! Roagă-l pe Dumnezeu sau pe cine vrei tu să te ferească să ajungi vreodată să vezi ce înseamnă să ai depresie.” De curând, într-o discuție telefonică, în timp ce încercam să înțeleg cum pot să-i fiu de folos tinerei cu care vorbeam o aud spunând:

– Am mai avut crize ca asta…

– Ce anume numești tu criză?

– Păi, cum v-am mai spus câteva ore sau o dimineață întreagă nu aveam chef să văd pe nimeni, nu mă ridicam din pat… Crize de depresie.

Dragilor, depresia nu este o „criză”. Depresia este un diagnostic grav care trebuie pus doar de către o persoană care a studiat și stăpânește tehnici de psihoterapie și psihodiagnostic sau de către medicul psihiatru. Faptul că la un moment dat din viață te-ai simțit trist, melancolic, dezamăgit, fără chef de nimic nu înseamnă că ești în depresie. Cred că orice om, măcar o dată în viață a trăit sentimente care l-au făcut să nu se simtă bine. Dar este ok dacă este așa. Nu ne folosește la nimic să lăsăm gândurile să escaladeze și să ne imaginăm că trăim o nenorocire acolo unde, de fapt, este doar o reacție la faptul că am luat o notă proastă, că am impresia că mama sau tata nu mă înțeleg, că nuștiucine s-a dus la film/cafea/bere cu altcineva; că șeful este nerezonabil în cererile lui, că nu am colegi „de gașcă”, că (încă) nu am apartamentul meu/iubitul meu/afacerea mea/mașina mea/cariera mea. Toate cele descrise mai sus și pe care am intenționat să le iau în ordinea în care cam apar în viața noastră, sunt prezente în viața fiecăruia dintre noi și nu reprezintă altceva decât „exerciții” care să mă ajute să evoluez, să aleg ceea ce chiar este important pentru mine pentru ca astfel să pot face față vieții și să ajung să trăiesc viața pe care mi-aș dori-o.

Atât vă spun pentru că nu vreau să vă dau idei :D, depresia este invalidantă, depresia te împiedică să ai dorințe, să ți le îndeplinești, te împiedică în foarte multe dintre cazuri să te dai jos din pat zile întregi în care nu te speli nici măcar pe dinți darămite să mai vrei să faci ceva spre plăcerea sufletului tău.

Și ține mult.

Și e perversă rău.

Și strică și viața celor din jurul bolnavului. Da, e o boală și de aceea omul este bolnav.

Nu vă mai jucați cu cuvântul acesta. Mai bine învățați să vă recunoașteți exact starea pe care o trăiți, să o definiți într-un singur cuvânt care poate fi tristețe, dezamăgire, melancolie, dor și mai găsiți și voi cuvinte că, în fond, sunt sentimentele și trăirile voastre, deci este responsabilitatea voastră.

Traumă, un alt cuvânt extrem de mult uzitat și despre care sunt convinsă că nu toți cei care îl folosesc l-au și înțeles. Dacă a trebuit să alerg pe trecerea de pietoni pentru că șoferul nu a fost atent sau era prea grăbit nu este o traumă. Dacă aș fi fost lovit de mașina respectivă era o traumă. Dacă mă despart de iubit în clasa a VI-a nu este o traumă. Dacă mă trezesc într-o zi că partenerul/a de(-o) viață m-a părăsit fără nici o explicație este o traumă.  Sau dacă trăiesc sub amenințare sau într-un mediu violent. Sau dacă trăiesc într-o țară aflată în război. Ori mă confrunt cu un diagnostic amenințător de viață. Calamitățile naturale mai ales cele cu pierderi mari, reprezintă o traumă.

Notele proaste, un examen picat, o promovare neprimită, un divorț care trebuia să aibă loc de mult nu sunt traume, doar mă ajută să mă mut dintr-un loc în care nimic nu-mi mai era benefic. Lenea, nerecunoașterea meritelor și o singurătate în doi nu este un mediu prielnic evoluției.

Deci, trauma este un eveniment care depășește posibilitățile individului de a se adapta și care generează, în același timp, o sensibilizare la emoțiile ulterioare.

Iar panica, frate, chiar nu este un cuvânt cu care să vă jucați. Panica este invalidantă, paralizează, nu mă mai lasă să fac nimic, nu mai pot să fac nimic, mi se opresc gândurile și toate deciziile sunt încetinite până aproape de abolire.

Eu vă cred că aveți momente în care simțiți neliniște, teamă, neastâmpăr, frământare, îngrijorare dar, dragilor, astea sunt absolut firești în foarte multe situații de viață și pentru foarte multe persoane. Așa că nu vă mai „înfigeți” din prima în cuvântul „panică” fără să fi încercat mai înainte să înțelegeți exact cu ce sentiment vă confruntați.

Pentru că: panică ziceți, panică trăiți. Când, din păcate, ați putea să trăiți doar o neliniște că întârzie iubi la întâlnire. Sau neastâmpăr în timpul orelor de curs pentru care nu aveți nici un interes. Sau frământat ori îngrijorat de rezultatul la un RMN care necesită așteptare. Teama are și ea rostul ei pentru că mă ajută să mă gândesc de două ori (cel puțin) înainte de a lua decizii, de a face afirmații sau gesturi față de alți oameni care îmi pot influența calitatea vieții.

Vă rog din suflet fiți mai atenți la cuvintele pe care le folosiți pentru că ele generează gânduri care determină la rândul lor comportamente. Și, calitatea vieții voastre este dată de suma comportamentelor voastre care este determinată de gânduri, care…

Alegeți înțelept și în cunoștință de cauză.