Mă folosesc de mulți ani în terapie de poezia lui Blaga în încercarea mea de a-i face pe oameni să creadă în procesul terapeutic, în demersul acela în care doi oameni, la început străini, pleacă la un drum împreună.

Cu siguranță nu e singurul drum lipsit de predictibilitate dar eu cred că este singurul drum care, odată parcurs, lasă ambii protagoniști lipsiți de false pudori dar și de un balast ce și-a dovedit deja inutilitatea.

Mă folosesc de poezia lui Blaga pentru ca oamenii să înțeleagă că terapia nu ne trece peste necazuri, nu ne rezolvă problemele din simplul motiv că ceea ce s-a întâmplat rămâne bun întâmplat.

Dar ce face psihoterapia cu siguranță este să mă înalțe deasupra mâlului strâns în suflet pentru a-mi da astfel posibilitatea de a-mi vedea proprii nuferi ieșiți din propriul mâl.

Nu, mâlul nu dispare dar, odată ridicat deasupra tuturor celor care s-au întâmplat, pot să văd care este acea parte bună din tot răul strâns strat după strat, întâmplare după întâmplare, cuvânt după cuvânt sau gest care m-a rănit cândva.

Odată ce-am ieșit la suprafață pot să înțeleg că și mâlul ăla își va fi avut rolul său, iar nuferii mei, acea parte bună, performantă din mine își are rădăcinile în mâlul răului ce odată l-am trăit, m-a chinuit, m-a ars pentru a mă renaște în așa fel încât eu să devin aidoma acelor nuferi care există în mine.

Nu, terapia nu face minuni dar mă ajută să mă minunez de fiecare zi în care reușesc să-mi văd nuferii ce doar ai mei sunt și pe care, de cele mai multe ori, doar eu îi știu. Eu și terapeutul meu.

Mă rog, și oamenii cărora le dau voie să vadă bunul și frumosul din mine, oamenii asupra cărora revărs toată buna intenție, toată bunăvoința cu care sunt în stare să mă raportez la cei de lângă mine.

《Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu

nu mă căiesc,

c-am adunat în suflet şi noroi-

dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină

o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,

că sufletul mi-aşa curat,

cum gândul tău il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi

de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

„Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi? „》