Hăul dintre noi


La început, între 2 oameni există o prăpastie a timpului și spațiului neparcurs încă. Un spațiu al cuvintelor încă nespuse, al gesturilor frumoase cărora nu le-a venit timpul și al cuvintelor neîndrăznite încă. Practic suntem fiecare pe un mal de unde încercăm să ne facem văzuți, auziți cu speranța că, la un moment dat, vom fi și înțeleși.

E o prăpastie a neiubirii, un spațiu gol care va trebui umplut dacă ne dorim să avem cum să pășim unul către celălalt. Felul în care vom fi dispuși să umplem spațiul ăla dintre noi și alți oameni va determina cât de simplu sau sinuos va fi drumul către celălalt.

Între o primă privire și apropiere de sufletul celuilalt (chiar și după mult timp în care trupurile s-au cunoscut), în spațiul dintre cele două acțiuni este momentul în care putem alege să ne dezavuăm. Este momentul nostru de libertate, secunda în care și cel de-al doilea picior părăsește marginea piscinei și ne aruncăm în apa pe care o știm un pic rece, un pic incomodă dar unde ne simțim atât de primiți până la urmă.

De ce ne ia mult timp până să umplem spațiile goale dintre noi?

Nu pentru că viitorul ne înspăimântă. Ba, mai mult ne dorim cu ardoare să ne apropiem de alți oameni și, în special, de un om. Avem nevoie, tânjim după apropierea aceea, sufletul nostru știe că are nevoie de ea dar… ce să faci cu mintea care evocă amintirile cele mai neplăcute, ne amintește de ce s-a întâmplat cândva, într-un moment mai apropiat sau mai îndepărtat și care ne-a făcut să suferim.

Așa că, în loc să ascultăm ce ne spune sufletul, lăsăm mintea să picure otrava amintirilor trăite cândva. În loc să fim conștienți că nu vom putea să ne trăim singurătatea la nesfârșit și fără să luăm în calcul „costurile” emoționale pe care le plătim, continuăm să ne opunem tentației de a cunoaște un alt om. Și așa, frica de a nu repeta niște greșeli ne ține pe celălalt mal de unde doar tânjim după întâlnirea cu celălalt.

Teama cea mai mare nu este legată de viitor, teama cea mai mare este să nu repetăm trecutul.

Ce putem face ca să putem păși către celălalt?

Păi, va trebui să umplem hăul dintre noi cu scheleții pe care îi avem prin debarale, cu iubirile care ne-au făcut sufletele bucăți, cu oamenii care ar fi trebuit să ne facă să ne simțim iubiți și nu le-a reușit. În general, trebuie să umplem prăpastia dintre noi cu povești, multe povești despre noi și despre viața noastră. Așa vom învăța să simțim ușurătatea sufletului dezbărat de toate câte i-au făcut rău.

Pe măsură ce ne povestim pe noi, pe măsură ce aruncăm în prăpastia dintre noi toate acele amintiri, ușor, ușor vom reuși să creăm un spațiu pe care să pășim unul către celălalt. Doar așa hăul dintre noi se va estompa și așa vom ajunge atât de aproape încât să ne putem privi cu adevărat în ochi unul pe celălalt fără teamă și fără false pudori.

Momentul acela, al întâlnirii cu un alt om, este un stimul care va genera în noi un răspuns. Numai că, între stimul și răspuns există un spațiu. Și, ne spunea Viktor Frankl că: „(…) În acel spațiu stă puterea noastră de a alege cum răspundem. În răspunsul nostru stă abilitatea de a crește și libertatea noastră.”

Libertatea aceea de a-ți lăsa sufletul să trăiască voluptatea întâlnirii cu un alt suflet căruia îi încredințăm poveștile noastre pentru ca astfel să dăm credit unei povești care abia începe.

Fotografie de Taryn Elliott pe Pexels.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.