-Ce faci, fată, ai murit?

-Nu, n-am murit? Dar tu, ai murit?

-Nu, n-am murit?

Și râdeam ca două căpiate de parcă mare glumă ce făcusem. După care ne aduceam la zi cu ultimele evenimente din viața noastră și cam pe acolo se termina conversația.

Mă credeți sau nu, câțiava ani din lunga, minunata și colorata noastră prietenie care durează de 40 de ani, doar atât am vorbit cu ea. Nu ne certasem, nu aveam nimic de împărțit doar că viața ne cam dusese departe una de cealaltă și ne și aglomerase cu soți, copii, servicii, școli și nu mai aveam timp de taclale depănate pe îndelete la o cafea.

40 de ani. Ani în care am făcut împreună sport de performanță, am făcut gimnaziul și liceul împreună și, mai presus de toate, ne-am fost alături în momentele dificile. S-a întâmplat mai rar să ne distrăm la petreceri sau cine știe cum dar cu siguranță pot să spun că atunci când am avut nevoie ea a fost acolo.

Mi-a venit să și râd anul trecut când ne-am văzut mult mai des decât de obicei și mi s-a ițit în minte gândul „Înseamnă că sunt nașpa dacă Alina se agită pe lângă mine.” Adevărul este că eram și faptul că m-a dus la un doctor care m-a pus pe picioare plus că m-a asigurat că mă ajută cu tot ce mai e nevoie a contat enorm. Așa cum a contat de fiecare dată. Alina a fost ca un înger păzitor și continuă să fie. Unul care apare fix atunci când ai nevoie și pe care îl simți cum te saltă un pic de la pământ chiar în clipa în care credeai că nu mai e posibil.

Așa cum a fost când m-am mutat acum 11 ani și a venit să cărăm împreună sacii cu haine și alte acareturi. Norocul era că aunci avea un 4×4 și ne-am descurcat repede. E, și când mă uitam eu prin casa cea nouă îmi dau seama că mi-ar fi bun un cuier pom că nu ocupă spațiu mult. Dar am zis-o așa retoric… Numai că ea m-a sunat a doua zi și mi-a spus:

-Vezi că ți-am găsit cuier. Și râdea cu tot sufletul. Eram conștientă că nu știa ce să mai facă ca să îmi fie cu un strop mai bine. Așa că o rezolvase și pe asta cu cuierul-pom. Așa cum a făcut și când a murit Buni. A fost singurul om care mi-a zis „Ia banii ăștia să poți să te descurci și mi-i dai tu…”. Sau când am rămas fără serviciu și eram disperată (fără nicio exagerare) și ea a făcut niște combinații în capul ei din care soțul ei, care pe vremea ai avea un club de tenis și voia să scoată și o revistă de tenis, a ajuns să mă angajeze ca asistentă medicală la club și redactor la revista aia care chiar a apărut și care pot spune că a fost o experiență pe lângă faptul că m-a salvat.

Știți cum e când ești ca într-un nor negru și nu prea te mai prinzi de detaliile vieții, ale unei zile, dar continui să mergi pentru că undeva, în toată ceața ai, vezi o mână întinsă care îți dă ce ai nevoie și care te și trage să poți să mai faci un pas mai încolo? E, așa a fost pentru mine în momentele dificile, Alina. Mâna care chiar era la un telefon distanță. Și mai este ceva Alina: este sufletul care nu te judecă și nu te face să te simți prost că ai comis tâmpenii 😀 .

Anul ăsta când mi-am dat seama că nu mai merge și, vorba unei mătuși de la țară, mă „anchiolozez” de tot am avut următorul dialog cu ea:

-Alina, am nevoie de tine.

-Da.

-Adică vreau să te rog ceva.

-Zii, sigur, spune-mi. (Nici măcar nu a întrebat ce. 🙂 )

-Vreau să te rog să tragi un pic de mine să merg la sală că nu reușesc să mă mobilizez singură.

-A, gata. Vin și te iau și din fața blocului. (Ea stă în Berceni și eu la Cișmigiu, da?! 😀 ). Evident că nu a trebuit chiar să vină să mă culeagă ca pe moluște din fața blocului dar mi-a făcut abonament, se ocupă de rezervarea locului la ore și de 3 saptămâni ne vedem o zi în cursul săptămânii și de două ori în weekend-uri la sală. Și ce e cel mai mișto, dar cel mai mișto și cel mai mare câștig e că râdem așa cum râdeam în adolescență.

Alina: – Eu mă cântăresc.
Eu: – Eu nu. Ba da, dar să nu te uiți.
Tot eu: – Ba uită-te ca nu am ochelarii la mine. 🙂 )))
Alina: – Hai că mă uit dar nu îți spun. 🙂 )))

Asta prietenie, frate! Acum de ce să-mi amărăsc sufletul cu toate prostiile vremelnice cum ar fi, greutatea? 😀

A fost ciudat să mă aflu din nou cu ea într-un vestiar, să ne schimbăm în timp ce sporovăim și, pentru că ne luăm cu vorba, uităm câte ceva și ne hlizim când ne dăm seama de parcă nu au trecut 35-40 de ani de când ne întâlneam în fiecare dimineață de luni până vineri de la 10 la 12 și alergam și săream și ne depășeam limite și învățam despre noi dar și despre ce înseamnă echipă. Nu știu dacă de atunci am învățat sau așa ne-a hărăzit nouă Dumnezeu să ne fim alături, cert este că și acum continuăm să o facem și să râdem.

😀 Scenă de săptămâna trecută: bazinul de înot și una dintre săli sunt despărțite de un imens perete de sticlă. Eu în bazin la aquagym, Alina în sală la power&tone. Ce-or fi înțeles toți oamenii ăia care erau prezenți când vedeau două babe 😀 care din când în când își fac cu mâna și mai și râd nu o dată în timpul orei de sport, habar nu am?! Dar nici nu mă interesează. Cert este că nu mă așteptam să o văd în sala de alături și m-am bucurat ca un copil.

Sau atunci când trebuie să facem niște ciudățenii de exerciții și se întoarce către mine și râdem amândouă pe înfundate de parcă am fi din nou două copile lipsite de griji care se distrează în timp ce aleargă pe pista de atletism.

[Da, ea trebuie să se întoarcă către mine pentru că eu stau întotdeauna în spatele ei și lateral pentru ca să pot să mă iau după ea dar și ca să o văd că e acolo și să îmi dea sentimentul acela inconfundabil de liniște, de stai liniștită că o scoatem la capăt, de stai liniștită că nu ne lăsăm.]

Pentru că așa e ea. Așa suntem noi. Așa am fost și sper să fim cât mai mult.

*

Cât poți să scrii despre 40 de ani de viață? Care să fie cuvintele puse într-un text pe un blog ca să poți să cuprinzi toate sentimentele trăite care atâția ani ți-au bucurat și liniștit sufletul deopotrivă?

Când stai foarte mult timp lângă un om pur și simplu uiți să îi mulțumești atât de des pe cât ar trebui. Și când zic om mă gândesc că poate să fie prietenul de o viață, partenerul de viață, chiar copiii, nu mai zic de părinți. Ni se pare că toate câte le fac ei sunt absolut firești, le luăm de bune și uităm să le mulțumim. Cred că așa s-a întâmplat și cu Alina mea. Așa că azi doar am încercat să schițez o viață trăită lângă ea, viață care mă face să mă simt norocoasă și binecuvântată.

*

Dincolo de ușorul exhibiționism care mă îndeamnă să ridic un colț din perdeaua ce acoperă viața mea personală, ce m-aș bucura să producă în viața voastră aceste texte pe care le intitulez Scrisoare netrimisă, este dorința de nestăvilit de a mulțumi oamenilor din viața voastră pentru ca ei să știe că sunt iubiți. Așa cum o iubesc eu pe Alina mea. Pe ea și prietenia noastră care a îmbătrânit între noi două atât de frumos.