M-am tot gândit la toate câte am mai avut putere să observ în acele momentele în care buna mea prietena trăia o nenorocire ce n-ar trebui să existe și pentru care nu putem fi vreodată pregătiți. Și, pentru că ceea ce am observat eu știu că va fi de folos și altor oameni le-am scris și vă îndemn să reflectați asupra lor.

Atunci când un om se confruntă cu un eveniment de viață major cum este acela de a pierde o persoană dragă, reacția celor din jur nu este întotdeauna dintre cele mai fericite. Din stângăcie, pentru că nu știu să conțină durerea celuilalt, pentru că nu au exercițiul cuvintelor mângâitoare ori din lipsă de empatie unii ajung mai mult să greșească atunci când, de fapt, ar vrea să fie de folos.

Așa că, m-am gândit că un mic îndreptar de conduită atunci când ne întâlnim cu o persoană aflată în doliu, ne-ar fi de folos și nouă și lor.

• Nu există: „Să fii tare!” sau „Trebuie să te întărești!” mai ales spus imperativ. Poți să îi spui „Mă rog pentru tine să te întărească Dumnezeu.” Bineînțeles dacă ai cunoștință despre faptul că acea persoană are înclinații spirituale. Dacă nu, în nici un caz nu este momentul să îi ții atunci, în momentele alea nenorocite, lecții de catehism.

• Atunci când te duci la persoana aflată în suferință după pierderea unei ființe dragi, dacă nu îți poți stăpâni lacrimile în limitele decenței, nu te duce. Amână momentul respectiv până când poți să îi fii tu de folos cu o îmbrățișare. Nu te prăvăli tu în brațele celui care suferă.

• „Habar nu am ce să spun.” Ok. Știu. Nici nu prea ai ce să spui, nu există cuvinte care să vindece o suferință atât de mare. Dar există: o strângere de mână caldă și autentică, o îmbrățișare care să conțină persoana aflată în suferință.

• Cred că ce putem să spunem este „Îmi pare tare rău” și „Dacă pot să fac ceva pentru tine…”. Dar, după aceea, nu începeți o listă gen: dacă vrei să ieșim la cafea, dacă vrei să vorbim, dacă… pentru că, în momentele alea, omul ăla, oricum habar nu are ce vrea, nici ce îi va trebui de acum în colo.

• „Ce faci? Cum te simți?” NU SE ÎNTREABĂ. Oricum vei primi răspunsul standard: „Bine.” Dar, ce nu știi este că genul ăsta de dialog nu face altceva decât să îndepărteze oameni în momente ca acelea, de doliu. În loc să întrebi ce face mai bine fi atent/ă la ce se întâmplă în jurul tău, la evenimentele care se derulează oricum cu repeziciune și întreabă-te cu ce poți fi tu de folos, ce sarcini poți să preiei ca astfel să fii de un real folos.

• NU SE SPUNE: „Totul se întâmplă cu un motiv.” „Este într-un loc mai bun.” „El/ea nu e mort pentru că spiritul lui/ei e viu.” Un om aflat în doliu abia poate conștientiza evenimentul respectiv așa că îi este imposibil să îl transforme, atunci, în momentele alea, într-o metaforă. Putem să spunem, în schimb: „Dacă vei vrea vreodată să vorbești despre asta să știi că sunt aici…” Dar asta doar dacă știm despre noi că putem să conținem omul cu toată povestea lui. Dacă știm că e posibil să avem reacții mai puternice ca ale celui aflat în suferință, în nici un caz nu ne oferim.

• NU EXISTĂ SĂ TRECEM PESTE. NU EXISTĂ SĂ UIȚI (indiferent de cât de mult timp a trecut). Ce există cu siguranță e SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ TRĂIM ÎN ABSENȚA PERSOANEI DRAGI.

Pentru asta avem nevoie să parcurgem cele 5 stadii ale doliului, proces care cu siguranță nu este linear dar care trebuie să cuprindă negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Asta înseamnă că, dacă vrei cu adevărat să-i fii de folos omului aflat în doliu care ți-e prieten sau rudă, trebuie să ai răbdare și să nu presupui tu că i-ar fi bine dacă ar face sau dacă nu ar face un lucru. Îl lași să facă orice consideră că îi poate alina suferința, oricât de bizar sau nepotrivit ar fi din punctul tău de vedere, din simplul motiv că orice este normal, în situații de viață anormale. (Evident că nu vorbim aici de acțiuni auto sau heteroagresive). Ce putem spune este: „Dacă tu vrei așa, mie trebuie doar să-mi spui și eu am să fac.”

Asta îi va crea rudei sau prietenului nostru senzația că nu este singur, că este iubit și că are cu cine să împartă durerea pe care o resimte. Ceea ce ne ajută în viață, în general, și cu atât mai mult în situații dificile este sentimentul de apartenență și acela de a ne simți iubiți. Acestea două funcționează ca un balsam pentru suflet care în timp își va dovedi efectul. Bineînțeles că fiecare om are ritmul lui în care se vindecă de aceea tot ce avem noi, ceilalți, de făcut este să îi acompaniem în drumul lor către mai bine, ajustându-ne pașii după ei, fiind atenți la nevoile lor fără să facem presupuneri despre cum ar trebui să fie. Pentru că doar ei și cu Dumnezeu știu de ce au nevoie ca să le fie un strop mai bine.